Limba occitană
Occitana sau limba òc (occitan, lenga d'òc, cuvântul òc însemnând „da”) este o limbă romanică vorbită în partea de sud a Franței, în Italia de nord-vest (Văile Occitane și Guardia Piemontese) în Spania de nord (Vall d'Aran) și în Monaco. Spațiul lingvistic și cultural occitan se numește Occitania. Dialectele occitanei includ: auvergnat (auvernhat), gascon, languedocien (lengadocian), limousin (lemosin), provençal (provençau) și vivaro-alpin (vivaroalpenc).
Occitana este atât o limbă orală vorbită de către milioane de oameni până astăzi și o limbă literară folosită în artă (mai ales poezie, vedeți articolul trubadur) și administrare deja în Evul Mediu, concurând la început cu latina și mai apoi fiind ștearsă progresiv de franceza. Dispariția modului oficial de scriere a precedat cea de a uzului oral cotidian. Politica de devalorizare și represiuni față de limba occităna a pus-o pe cale de dispariție completă. Occitana prezintă mare diversitate – sunt șase dialecte și mai multe norme literare accentuate prin coexistența mai multor versiuni de ortografie. Este o limbă de o tradiție literară foarte lungă. Nu există însă normele unificate de scriere și pronunție, așa că un vorbitor de occitană vorbește de fapt unul dintre dialectele ei.
Termenul „limbă òc”, alături de „limbă oïl” și „limbă si”, a fost introdus în limbile moderne de către Dante Alighieri și folosit de către el însuși pentru prima dată, atestat documentar în 1304. Òc, oïl și si corespunde în franceza veche cuvintului occitan, respectiv în italiană care înseamnă „da”. Termenul latinesc lingua occitana a apărut în secolul XIV în textele administrative. În limba română folosirea cuvântului occitan a intrat prin intermediul limbii franceze. „Limba òc”, „occitana” și prin extindere a sensului „provensala” sunt sinonime din punctul de vedere al lingvisticii.
Occitana este atât o limbă orală vorbită de către milioane de oameni până astăzi și o limbă literară folosită în artă (mai ales poezie, vedeți articolul trubadur) și administrare deja în Evul Mediu, concurând la început cu latina și mai apoi fiind ștearsă progresiv de franceza. Dispariția modului oficial de scriere a precedat cea de a uzului oral cotidian. Politica de devalorizare și represiuni față de limba occităna a pus-o pe cale de dispariție completă. Occitana prezintă mare diversitate – sunt șase dialecte și mai multe norme literare accentuate prin coexistența mai multor versiuni de ortografie. Este o limbă de o tradiție literară foarte lungă. Nu există însă normele unificate de scriere și pronunție, așa că un vorbitor de occitană vorbește de fapt unul dintre dialectele ei.
Termenul „limbă òc”, alături de „limbă oïl” și „limbă si”, a fost introdus în limbile moderne de către Dante Alighieri și folosit de către el însuși pentru prima dată, atestat documentar în 1304. Òc, oïl și si corespunde în franceza veche cuvintului occitan, respectiv în italiană care înseamnă „da”. Termenul latinesc lingua occitana a apărut în secolul XIV în textele administrative. În limba română folosirea cuvântului occitan a intrat prin intermediul limbii franceze. „Limba òc”, „occitana” și prin extindere a sensului „provensala” sunt sinonime din punctul de vedere al lingvisticii.
